BALADA VEŢII EXTERIOARE
Şi pruncii cresc cu ochi adînci ca fumul,
Ce nu pricep nimic, şi cresc şi mor,
Şi toată lumea îşi urmează drumul.
Şi fructe dulci îşi pierd amatrul lor
Şi cad ca păsări moarte-n noaptea clară,
Şi zac un timp şi putrezesc uşor.
Şi vîntul suflă ne-ncetat, şi iară
Rostim şi ascultăm cuvinte,
Şi-n trup simţim plăcere şi povară.
Şi drumuri duc prn ierburi înainte
Pe-un plai cu arbori torţe, iazuri care
Ameninţă tăcute ca morminte.
De ce se-nalţă-acolo? fiecare
În felul său? şi zac nenumărate?
Tot una-i lacrimă, surîs, paloare?
La ce ne-ajută-aceste jocuri toate,
Pe noi, bătrîni şi-nsinguraţi drumeţi,
Pe care nici o şintă nu ne-abate?
La ce ne-ajută c-am văzut atîtea?
Şi totuşi spunem mult, cînd spunem "seară",
Cuvînt din care curg mîhniri, tristeţi,
Ca mierea grea din faguri de ceară.
Traducere de Ştefan Augustin Doinaş
LA BALLATA DELLA VITA ESTERIORE
E i bambini crescono dagli occhi profondi come il fumo,
Che non capiscono niente, e crescono e muoiono,
E tutto il mondo segue il suo cammino.
E frutta dolci perdono la loro amarezza
E cadono come uccelli morti nella notte chiara,
E giaciono un tempo e poi van marcire.
E il vento soffia senza tregua, e ancora
Pronunciamo e ascoltiamo sempre le parole,
E nel corpo proviamo piacere e peso.
E le strade portano tra erbe avanti
Su un campo con alberi torcie, laghi che
Minacciano silenziosi come tombe.
Perche si alzan la? ciascuno
Nel suo modo? e giaciono innumerevoli?
Lo stesso e una lacrima, un sorriso, un pallore?
Che servono questi giochi tutti,
A noi, vecchi e solitari viaggiatori,
Che nessun scopo ci puo distrarre?
A che serve di aver visto tante cose?
Eppure diciamo tanto quando diciamo "sera",
Parola da quale si scorrono melancolie, tristezze
Come il pesante miele dai favi di cera.
THE BALLAD OF THE OUTER LIFE
And the children will grow with deep-smoked eyes,
That nothing understand, and grow and die,
And the world goes on.
And sweet fruits lose their bitterness
And fall like dead birds in the clear night,
And lie a time and then they rot.
And the wind is blowing restless, and again
We utter and listen to the words,
And in our body we fill pleasure and burden.
And the roads lead through herbs forward
On a field with torch trees, pools that
Are silently threatening like graves.
Why are they rising there? each
By its kind? and numberless they lie?
The tear, the smile, the pallor are the same?
How these games help us,
Old and lonely travelers,
Who no aim can turn aside?
How help us seeing so much things?
Still we say a lot when we say "evening",
An word from which is flowing sadness
Like heavy honey from wax comb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.