Carlos Murciano

ÎMI JURASERĂ
şi eu îi crezusem.
Îmi juraseră că piatra pe care o ating,
o mîngîi cu degetele mele,
ascuţită ca o lamă,
va picura - lacrimă - pe plaja de argint.
Nu ştiam acest lucru,
dar inima, ca o femelă,
va rezista, puternică,
înfruntînd veacurile, străpungînd erele,
pe tăcute rîzînd de mine,
statornică,
bătînd mereu sau, floare îngheţată,
va aromi în alte mîini,
cînd ale mele vor fi
raze, ori viermi, ori mîl,
ori nici atît.


THEY HAD SWORN TO ME
and I had believed them.
They had sworn to me that the stone I touch,
I caress with my fingers,
sharp like an edge,
will drop - tear - on the silver beach.
I didn't know it,
but my heart, like a female,
will resist, powerful,
facing the centuries, striking through the eras,
silently laughing at me,
constant,
ceaselessly beating or, frozen flower,
will scent in other hands,
when mine will be
rays, or worms, or mud,
or even nothing.