Iovan Kotevski

PISCUL NEGRU

Urcă.
Sub tine, mai mare cu mult decît umbra ei,
şi-a aşternut culcuş oroarea. O, dulce veşnicie!
Ea te-a urmat atît de-nspăimîntătoare
încît privind oamenii
ai izbucnit în lacrimi plîngînd răsadul suplu de sub picioare.
Urcă mereu şi suie pînă cînd
în palma-i aspră piatra
îţi va întinde propriile-i măruntaie.
Mai sus,
pînă cînd sufletul prin gura ta
îşi va lua zborul ca o rîndunică.
Aici se termină orice potop:
omul se măsoară cu piatra.

- Te voi da jos, şi tu pe mine:
eu am să te dobor cu rana care-şi întinde umbra peste tine,
şi tu cu rîsul care mă umbreşte.

Iată-mă, n-am nimic pe mine:
nici uşoare veşminte, nici cuvinte uşoare,
nu-şi pleacă nici o fată privirle asupră-mi.
Şi totuşi, iată, se prăvale, cad
aceste-ntunecate cariere,
aceste culmi semeţe.
Eu sunt aicea ca o umbră,
sunt ca un punct ce se oferă veşniciei,
eu sunt aicea, sus, şi greutatea
urcă de jos. De ce-o să mă agăţ?
Cerul asemenea unei flori albastre
mi-arată graniţele.
Ţi se aşează culmile pe suflet
ca un balsam pe-o rană,
dar eu, cu trupul meu, nu pot să zdruncin
aceste grele graniţi.
Spun veşniciei bun rămas,
şi-acelaşi lucru îl repet, în zori.
Nici trupul nu-mi era aici,
nici sufletul,
şi numai spaima m-ajuta
cu delicatele-i corăbii.
Fărîmă oamenii pietroaie
şi umbra lor, aba pe urmă,
îi va urma.
- Căraţi, prieteni,
seara, cu spinarea,
din Piscul negru
lespezile grele.

Ce oare ştiţi de noi?
C-aveam o zburătoare sălbatecă ce-o vreme
a glăsuit şi a tăcut? Sau ce?
Să fie oare temerea? Sau ritmul?
Sau poate-o greutate în noi şi peste noi
ca îndoiala care zace-n suflet.

Traducere de Virgil Teodorescu




LA CIMA NERA

Monta.
Al di sotto di te, piu grande che la sua ombra,
ha fatto il suo letto, l'orrore.O, dolce eternita!
Essa ti ha seguito cosi spaventevole
che guardando la gente laggiu
hai scoppiato in lacrime piangendo lo snello ramo ai piedi.
Monta sempre fino che
nella sua dura palma il sasso
ti stendera le sue viscere.
Piu in alto
fino che l'anima per la tua bocca
volera come una rondine.
Qui finisce ogni diluvio:
l'essere umano va misurandosi con la roccia.

Ti buttero giu, e tu butterai me:
io ti abattero con la ferita che stende la sua ombra sopra di te,
e tu con il riso che m'ombreggia.

Prendimi, ho niente su di me:
ne leggere vesti, ne parole leggere,
nessuna ragazza mi guarda.
Eppur, ecco, crollano, cadono
queste scure cave,
queste fiere cime.
Io sono qui come un'ombra,
sono come un punto che si offre all'eternita,
io sono qui, lassu, e il peso
sale da giu. Da che acchiapparmi?
Il cielo come un fiore blu
mi mostra i suoi confini.
Le cime si posano sull'anima
come un balsamo su una ferita,
ma io, col mio corpo, non posso scuotere
questi pesanti confini.
Dico arrivederci all'eternita,
e la stessa cosa ripeto all'alba.
Ne il mio corpo era qui,
ne la mia anima
e soltanto la paura mi aiutava
con le sue delicate navi.
Sbriciolano gli uomini le roccie
e la loro ombra, solo poi
l'inseguira.
- Portate, amici,
alla sera, sulle spalle,
dalla Cima nera
le pesanti lastre.

Che sapete di noi?
Che abbiamo un uccello selvaggio che un tempo
ha cantato ed e taciuto? Oppure che?
Che sia la paura? O il ritmo?
Oppure un peso dentro di noi e sopra di noi
come il dubbio che giace nell'anima.




THE BLACK PEAK

Climb up.
Under you, bigger than its shadow
lays its bed the horror. Oh, sweet eternity!
It has followed you so frightfully
so that looking to the people
you have burst into tears mourning the frail seed at your feet.
Climb up continuously till
in its rugged palm the stone
will hold to you its bowels.
Upper
till your soul through your mouth
will fly like a swallow.
Here finishes any flood:
the human being try its strength against the rock.

I shall knock you down and you will knock me down:
I shall ground you with the wound that spreads its shadow over you,
and you with the laughter that shadows me.

Get me, I have nothing on me:
neither light garments, nor light words,
no girl looks on me.
Yet, here, break down, fall
these dark stone pits,
these proud summits.
I am here like a shadow,
I am here like a point that offer itself to the eternity,
I am here, up, and the weight
rises from down. What can I catch myself of?
The sky like a blue flower
shows me its boundary.
The heights lies on my soul
like a balm on a wound,
but me, with my body,  cannot shake
these weighty confines.
I say farewell to eternity
and the same thing I repeat to the sunrise.
Neither my body was here,
nor my soul
and only the fear helped me
with its delicate ships.
Break the people to peaces the rock
and their shadow only then
will follow them.
- Carry, my friends
at night, on your shoulders,
from the Black Peak
the heavy flagstones.

What do you know about us?
That we have a wild bird that for a while
sang and then was silent? Or what?
Would be the fear? Or the rhythm?
Or a weight inside us and over us
like the doubt that lies in the soul.