Rainer Maria Rilke

SUFLET ÎN SPAŢIU

Aici sunt, aici, eu ce-am fost smuls, 
şi mă clatin.
Oare cutez? Mă arunc?

Mulţi au fost cei destoinici
acolo unde zoream. Dar acum,
unde şi cei mai mici stăpînesc pînă la capăt,
muţi înaintea lucrării măiastre:
Oare cutez? Mă arunc?

E drept c-am îndurat nopţi din stînjenitul meu
trup: da, prieteni făcusem din el, 
pămînteanul, şi nemărgnirea: 
se revărsa suspinînd,
inima-i ce-o înălţăm fără podoabe.

Dar acum cui să-i arăt
că eu sînt doar suflet?Pe cine uimeşte?
Deodată să fiu cel veşniic,
să nu mai fiu supus contradicţiei,
să nu mai fiu cel ce alină;
să nu mai fiu părtaş decît cu cerul.

Cu greu, încă tainic:
căci între toate deschisele taine,
una-i înfricoşată.

O, cum se întrepătrund îmbrăţişările mari.
Care o să mă prindă, care o să mă dea mai departe,
pe mine cel ce stîngaci îmbrăţişează?

Sau am uitat şi-s în stare?
Uitat-am zbuciumul istovitor
al celor greu iubitori?
Uimit m-arunc spre înalt şi-s în stare.

Traducere de Maria Banuş



ANIMO NELLO SPAZIO

Qui sono, qui, io che sono stato strappato fuori,
e vacillo.
Che ardisca? Che  mi butta?

Ci sono stati molti bravi
la dove ero in fretta. Ma adesso,
dove anche i piu piccoli regnano fino alla fine,
muti davanti al lavoro divino:
Che ardisca?Che mi butta?

E vero che avevo subito notti da parte del mio scomodo
corpo: si, l'ho fatto amico, 
lui, il terrestre, all'immensta:
si riversava, sospirando,
il cuore che facevo alzare senza gioielli.

Ma adesso a chi mostrare
che io sono soltanto animo? Chi stupire?
All'mprovviso esser l'eterno,
non esser sottomesso alla contradizione
non esser piu quello che allevia;
non esser compagno che al cielo.

A stento, ancora in segreto:
perche tra tutte i segreti aperti,
uno e spaventevole.

O, come si'ntrecciano i grandi abbracci.
Quale mi afferrera, quale mi passera via,
me che maldestramente so abbracciare?

Oppure ho dimenticato e ne sono capace?
Ho dimenticato l'affaticante sbattersi
di quei difficili amanti?
Abbagliato mi butto in alto e sono capace.



SOUL IN THE SPACE

I am here, here, I that is pulled out,
and is shaking.
Can I dare? Can I throw myself?

There were many brave people
where I was in a hurry. But here
where even the smallest reign to the end,
dumb in front of the divine work:
Can  I dare? Can I throw myself?

It is true that I have suffered nights from my embarrassed body; 
yes, I have made him friend 
him, the earthly, to the immensity:
it was pouring out, sighing,
the heart that I raised without jewels.

But now to whom can I shaw
that I am only a soul? Who can I amaze?
Suddenly to be eternal,
not to be subject to the contradictions,
not to be that who comforts anymore;
to be accompanied only by the sky.

Hardly, yet in secret:
because among all the open secrets,
one is dreadful.

Oh, how the great embraces are blending.
Who will catch me, who will give me forth,
me that awkwardly can embrace.

Or have I forgotten and I am capable?
Have I forgotten the tiresome struggling
of those difficult lovers?
Astonished I throw myself up in the air and I am capable.