Giacomo Leopardi

                      


INFINITUL

Întotdeauna dragă îmi fu această colină solitară
Şi-acest tufiş care, în mare parte,
Împiedică privirea să atingă zarea.
Dar stînd şi contemplînd, nesfîrşite
Spaţii dincolo de el, şi supraomeneşti
Tăceri, şi-o pace adancă
Îmi poposesc în gînd ; şi-aproape
Că inima mi se-nspăimantă. Şi cum vîntul
Îl aud susurînd printre aceste ierburi, eu acea
Tăcere infinită acestui sunet
O compar ; şi eternitatea mi-o închipui
Şi moartele-anotimpuri, iar cel prezent
E viu, şi al lui zvon. Astfel în această
Imensitate mi se îneaca gîndul ;
Şi naufragiu-i dulce-n astă mare.


L'INFINITO

Sempre caro mi fu quest'ermo colle
E questa siepe che da tanta parte
Dell'ultimo orizzonte il guardo esclude.
Ma sedendo e mirando, interminati
Spazi di la da quella, e sovrumani
Silenzi, e profondissima quiete
Io nel pensier mi fingo, ove per poco
Il cor non si spaura. E come il vento
Odo stormir fra queste piante, io quello
Infinito silenzio a questa voce
Vo comparando : e mi sovvien l'eterno
E le morte stagioni, e la presente
E viva, e il suon di lei. Cosi tra questa
Immensita s'annega il pensier mio,
E il naufragar m'e dolce in questo mare.


THE INFINITY

I always loved this solitary hill
And this bush which mostly
Prevents the look to reach the horizon.
But sitting and gazing, endless
Spaces beyond it, and superhuman
Silences, and deep peace
Come in my mind ; and almost
My heart is frightened. And as the wind
I hear murmuring among these herbs,
Those infinite silence to this sound
I compare, and I imagine the eternity
And the dead seasons, and the present
is vivid, and its rumor. Thus in this
immensity my thought is drowning,
And it's so sweet the wreck into this sea.