Ingemar Leckius

CERŞETORUL DIN DAKAR

Seară de seară văd copilul orb
în colţul străzii. Glasul lui răguşit
spune versete din Coran, eterne,
dar ele se destramă grabnic.

Din cînd în cînd, cu milă mă opresc lîngă el.
Ochii lui pustiiţi de trahom
se pierd fără ţintă în goluri
atunci cînd încerc să-i vorbesc.
Banul i-l dau cu prudenţă,
mîna nu i-o ating.
Membrele noastre nu vor fi niciodată surori.

De-ş fi-nvăţat araba la vreo şcoală
de prin apropiere, aş fi-nţeles
că gîndul lui e o fîntînă. De-aş fi-ndrăznit
o clipă numai să-lîmbrăţişez, aş fi putut
să recunosc în el pe Isa, fiul Maryamei.

Dar astăzi eu sunt
cel ce are urechi şi n-aude cu urechile sale,
cel ce are ochi şi nu vede.




THE BEGGAR FROM DAKAR

Every evening I see the blind child
at the corner of the street. His hoarse voice
says verses from the Koran, eternal,
but they quickly waste away.
Occasionally, I stop beside him with mercy.
His eyes emptied by trachoma
aimlessly stare into vacancy
when I try to talk to him.
I give him money with caution,
I don't touch his hand.
Our members will never be sisters.

If I have learned the Arabic in a school
nearby, I should have understood
that his thought is a fountain. If I should have dared
only a moment to embrace him, I could have
recognized in him Isa, Myriam's son.

But today I am
that who has ears, but do not hear with his ears,
that who has eyes and do not see.