Rafael Alberti

AM UMBLAT O NOAPTE ÎNTREAGĂ CU OCHII ÎNCHIŞI

Murea Calea Laptelui de dorul de a dormi măcar un ceas pe spicele de grîu,
un ceas măcar, ca să uite atîta amar de drum străbătut,
atîta ecou din urmă a unor suflete anonime de eroi redobîndite de văzduh.
Ştiu bine cum să scap cu ochii închişi de aceste turnuri care au să întrebe zorile de obîrşia leagănului meu.
Acesta sunt,
cel ce urmează drumul aerian al sîngelui său fără să aibă nevoie să-şi deschidă ochii.
Se nasc păsări care sunt în primejdie să se ciocnească de aştrii cei mai apropiaţi.

Picioarele mele au dovedit că, dacă există pietre în cer, ele sunt aproape inofensive
acolo unde mîinile aleg ca loc de odihnă penumbra ghitarelor
iar pletele îşi amintesc mereu de bocetul sălciilor la moartea rîurilor.
Mîine mă veţi auzi afirmînd că se mai află înălţimi
unde urechile prind încă foşnetul unei frunze moarte acum zece mii de veacuri
şi acel nume tainic ce pluteşte în coborîrea glasurilor dispărute.
Acum nu mai am cîtuşi de puţin nevoie să verific rotunjimea pămîntului.

Traducere de Geo Dumitrescu


HO CAMMINATO TUTTA LA NOTTE A OCCHI CHIUSI

Moriva la Via Lattea per il desiderio di dormir soltanto un'ora sulle spighe di grano,
soltanto un'ora per dimenticare tanto lungo cammino,
tanto ultimo eco di anonime anime d'eroi guadagnate dall'aria.
So bene come sfuggire queste torri che chederano all'alba dell'origine della mia culla.
Questo sono,
quel che segue l'aerea strada del suo sangue senza dover aprire i suoi occhi.
Nascono uccelli che sono in pericolo di collidere contro gli astri piu vicini.

I miei piedi hanno provato, che se ci fossero sassi nel cielo, essi sono quasi inofensivi
la dove le mani scelgono come luogo di riposo la penombra delle chitarre
ed i capelli si ricordano sempre del lamento delle salici alla morte dei fiumi.
Domani mi sentirete affermando che ci sono ancora delle cime
dove gli orecchi prendono ancora il rumore di una foglia morta dieci milla secoli fa
e quel nome segreto che vola nel scendere delle voci sparite.
Adesso non ho nessun bisogno di verificare la rotondita della terra.



I WALKED ALL THE NIGHT WITH MY EYES CLOSED

The Milky Way was dying for longing to sleep even for an hour on the ears of the wheat,
even for an hour, to forget the long way done, the last echo of the souls of anonymous heroes regained by the air.
I know well how to escape this towers that will ask the dawn of the origin of my cradle.
It is me,
he who follows the aerian path of my blood without needing to open my eyes.
Birds are born which are in danger to strike against the closest stars.

My feet have proved that, if stones are in the sky, they are almost harmless
there where the hands chose as a resting place the half-light of the guitars
and the hair remember always of the weeping of the willows at the death of the rivers.
Tomorrow you'll hear me saying that there still are heights in the world where the ears can catch the rustle of a leaf dead ten centuries ago and the secret name that is floating in the descent of the fading voices.
Now I have not the least need to check the roundness of the Earth.