Salvatore Quasimodo

APROAPE UN MADRIGAL

Floarea-soarelui se pleacă către vest
şi deja se prăbuşeşte ziua în
ochiu-i în ruină şi aerul verii
se face dens şi înconvoaie frunzele şi fumul
şantierelor.  Se-ndepărtează cu lunecarea
uscată a norilor şi ţipete de fulgere
acest ultim joc al cerului. Încă,
şi de ani, dragă, ne opreşte-n loc metamorfoza
copacilor adunaţi în Cercul
Naval. Dar e încă a noastră ziua
şi acel soare care-apune
cu firul razei sale tandre.

Nu mai am amintiri, nu vreau să-mi amintesc;
memoria se-nalţă din moarte,
viaţa e nesfîrşită. Fiecare zi
e a noastră. Cineva se va opri pentru totdeauna,
şi tu şi cu mine, cînd ni se va părea tîrziu.
Aici, pe marginea canalului, cu picioarele
în balans, precum copiii,
privim apa, primele ramuri ce se scaldă
în culoarea-i verde ce se întunecă.
Şi bărbatul care se apropie în tăcere
nu ascunde în mîini un cuţit,
ci o floare de muşcată.



QUASI UN MADRIGALE

Il girasole piega a occidente
e gia precipita il giorno nel suo
occhio in rovina e l'aria dell'estate
s'addensa e gia curva le foglie e il fumo
dei cantieri. S'allontana con scorrere
secco di nubi e stridere di fulmini
quest'ultimo gioco del cielo. Ancora,
e da anni, cara, ci ferma il mutarsi
degli alberi stretti dentro la cerchia
dei Navigli. Ma e sempre il nostro il giorno
e sempre quel sole che se ne va
con il filo del suo raggio affettuoso.

Non ho piu ricordi, non voglio ricordarmi;
la memoria risalle dalla morte,
la vita e senza fine. Ogni giorno 
e nostro. Uno si fermera per sempre,
e tu con me, quando ci sembri tardi.
Qui, sull'argine del canale, i piedi
in altalena, come di fanciulli,
guardiamo l'acqua, i primi rami dentro
il suo color verde che s'oscura.
E l'uomo che in silenzio s'avvicina
non nasconde un coltello fra le mani,
ma un fiore di geranio. 



ALMOST A MADRIGAL

The sunflower bows towards the occident
and already the day is falls down in its
eye in ruin and the air of the summer
thickens and bends the leaves and the smoke
of the shipyards. It moves away with dry running
of clouds and creaks of lightnings
this last playing of the sky. Yet,
and for years, dear, stops us the changing
of the trees gatherd inside the circle
of the Docks. But is still our day
and that sun that goes away
with the thread of its tender ray.

I have not memories anymore, I do not want remember;
the memory comes from the death,
the life is endless. Every day
is ours. Someone will stop for good,
and you and me, when it will seem to us late.
Here, on the edge of the canal, our legs
in balance, as the children do,
we watch the water, the first branches within
its green colour that darken.
And the man who come near in silence
does not hide a knife in his hands,
but a geranium flower.