Rafael Alberti

               

BĂTRÎNELUL

Eu sunt un bătrînel. Precum vedeţi.
Trăiesc, ieşind mereu la balustrada asta.
Şi-mi plac mult porumbeii,
şi vrăbiile, rîndunelele...
Şi-mi place tot ce are aripi,
tot ce zboară pe cer.
Şi tot mă uit la cer, mereu
şi zi, şi noapte,
ieşind într-una pe terasa asta.
Cîţi ani am ? Nu mai ştiu.
Eu nu mai dorm de mult.
Vederea prea puţină ce mi-a mai rămas
aş vrea s-o cheltuiesc privind la cer.
E încă foarte-albastru cerul,
atît de-albastru albastru că,uneori,
mă face să plîng, şi-atunci
- apucătură de bătrîn ! - gîndesc
că lacrimile mele sunt şi ele-albastre.
Cînd cerul se frămîntă înnorat,
şi sur şi trist, ori îi ţîşnesc
prin toate crăpăturile un fel de săbii,
săbii de foc, ori, noaptea, cînd se face
negru ca gura unui lup,
ei bine, atunci m-apucă spaima,
căci tot ce zboară,
în ochii mei, se face nevăzut...
Îmi plac, fireşte, stelele
dar ele ard înţepenite
şi foarte sus...
Şi nu le pot privi decît pe cele
care, deodată, zboară dintr-o parte într-alta
ca nişte zburătoare-aprinse...Luna ?
Da, bineînţeles, şi ea...Dar ochii mei
mai mult iubesc albastrul cer de ziuă,
ceea cezboar-n cer...Cît de albastru
e cerul astăzi ! Străluceşte
într-un albastru cum niciodată nu l-am mai văzut.
Şi, totuşi, azi, nimic nu zboară.
Se vede liniştea, dar fără nici-o aripă.
Ce-amar sfîrşit ar fi, dacă acuma
mi s-ar închide ochii pentru totdeauna !
Nimic n-ar lua cu ei,
nici măcar tremurul unui hulub.
Dar parc-aud ceva...Dinspre dumbrăvi...
zumzăie cerul din ce în ce mai tare.
Ce pasăre o fi ? Căci niciodată
n-a existat vreo aripă
care să zguduie atăt de mult văzduhul.
Niciodată.
Şi, iată, se iveşte ! Ce ciudat !
E ca un peşte de argint,
un mare peşte zburător,
în mijlocul albastrei mări a cerului.
Spre mine vine drept...Pare acum
o suliţă imensă luminoasă.
Şi nu mai zumzăie...Zboară-n tăcere... mut...
Încetineşte zborul...şi coboară...
Va încerca să se aşeze pe terasă, oare ?
Nu-i cu putinţă...A trecut
aproape ras cu balustrada...
Cineva
- poate-am dormit şi totul a fost vis ? -
mi-a făcut semn - doar am văzut - cu mîna...
Se-aude iar...Nu zumzăie...Se-ntoarce
o muzică suavă răspîndind...
Şi mă salută iar...
Şi stă - minune ! - în văzduh...Ce-aud ?
Nu e un glas ? Îl voi pricepe oare ?
Cine eşti ?
Spune mai tare ! Nu, mai tare ! Cum ?
-Desigur, tu aştepţi pe-altcineva.
- Eu să aştept ? Doar ştiu prea bine ce m-aşteaptă.
- Şi ochii tăi iubesc albastrul cerului...
- Iubesc albastrul, dar şi zborul păsărilor...
- Ţi-ar plăcea să priveşti albastrul, veşnic ?
- Dacă aceasta ar fi cu putinţă...
- Şi veşnic să te uiţi la zborul păsărilor ?
- Dacă aceasta ar fi cu putinţă...
- Eu sunt arhanghelul albastrului...Şi mîine
viu după tine - pregăteşte-te -
la primul freamăt de albastru-al zilei.
La revedere !
- La revedere ! Adevărat să fie ? Doamne !
Dar sunt un bătrînel voios.
Trăiesc, ieşind mereu la balustrada asta.
Şi-mi plac mult porumbeii,
şi vrăbiile, rîndunelele,
şi, începînd de azi,
- apucătură de bătrîn nebun -
şi-acel arhanghel care zboară-n cer,
pe-un peşte mare de argint.


THE OLD MAN

I am an old man. As you can see.
I live, always coming out at this railing.
And I like much the pigeons
and the sparrows, the swallows...
And I love everything with wings,
everything flying in the sky.
And I look at the sky all the time
day and night
coming out on this terrace.
How old am I ? I don't know anymore.
I don't sleep for long time now.
The little sight I have left
I'd like to spend looking at the sky.
It's still very blue the sky
so blue that sometimes
makes me cry, and then
- an old man's havit ! - I think
that my tears are also blue.
When the sky is cloudy
and gray and sad, or it gushing
through all the crackes a kind of swords,
swords of fire, or at night, when it looks like
the black mouth of a wolf,
well, then I get frightened
because all that fly
is invisible for my eyes...
I like, of course, also the stars
but they stuck burning
and very high...
And I can not look but at those
which suddenly fly from side to side
like bright birds...The moon ?
Of course, it too...But my eyes
love more the blue sky of the day
and that is flying in the sky...How blue
is the sky today ! It shines
so blue as I never seen.
And, yet, today nothing is flying.
The silence is deep, but without a wing.
What a bitter end would be, if now
I would close my eyes forever !
Nothing would take with them,
even the trembling of a pigeon.
But seems to me to hear something...from the woods...
the sky is buzzing more and more louder.
What bird would be ? Because ever
there was no wing
to shake so much the air.
Never.
And here, it arises !How strange !
It's like a silver fish,
a big flying fish
in the middle of the blue sea of the sky.
It is coming right to me ...Seems now
a huge bright spear.
And it doesn't buzz anymore...It is flying in silence...dumb...
It slows the flight...and descend...
Will it try to sit on the terrace, maybe ?
It's not possible...it passed
close to the railing.
Someone
- maybe I was sleeping and have a dream ? -
he beckoned me - I just saw - with his hand...
He can be heard again...He doesn't buzz anymore...He comes back
spreading a sweet music.
And he greets me again.And he stay - miracle ! -in the air...What I hear ?
It isn't a voice ? Will I understand it ?
Who are you ?
Speak louder ! No, louder ! How ?
- Certainly, you are waiting for another.
- Me, to wait ? I know exactly what expect me !
-And your eyes love the blue of the sky.
- I love the blue, but the flight of the birds too.
- Would you like to look the blue forever ?
- If it would be possible...
-And ever to look at the flight of the birds ?
- If it would be possible...
- I am the archangel of the blue...And tomorrow
I'll come for you - get ready -
at the first sigh of blue of the day.
Good bye !
- Good bye ! Is it true ? Lord !
But I am a joyful old man.
I live, coming always out at this railing.
And I like so much the pigeons,
the sparrows and the swallows,
and, starting from today,
- a crazy old man's habit -
that archangel that flies in the sky
on a big silver fish.