Paul Celan

ZADARNIC PE GEAM PICTEZ INIMI

Zadarnic pe geam pictez inimi : prinţul tăcerii
strînge ostaşi, jos, în curtea castelului.
Flamura sa o-nalţă-n copac o frunză, de-azur cînd e toamnă ;
împarte oştirii iarba tristeţii, florile timpului,
cu păsări în plete el merge spadele să le cufunde.

Zadarnic pe geam pictez inimi : e un zeu între cete
înfăşurat în manta ce cîndva de pe umerii tăi căzuse, noaptea, pe scară,
cînva, cînd era castelul în flăcări şi tu rosteai omeneşte : Iubito...
El mantaua nu o cunoaşte şi steaua n-a implorat-o şi se ia după frunza ce-i pluteşte-nainte :

" O, iarbă ", i se pare c-aude, " o, floare a timpului ! "




IN VAIN ON GLASS I PAINT HEARTS

In vain on glass I paint hearts : the prince of silence
gathers soldiers down into the courtyard of the castle.
His banner he rises in the tree- a leaf, of blue when it's autumn ;
shares to the army the grass of sorrow, the flowers of time,
with birds in his hair goes to sink the swords.

In vain on glass I paint hearts : it is a god among the bands
wrapped in the mantle that once fell from your shoulders, at night, on stairs,
once when the castle was in flames, and you humanly were speaking : Love...
He does not know the mantle, nor the star begged, and follow the leaf that is soaring in front of him :

" Oh, grass ", seems to him to hear, " oh, flower of time ! "