Hendrik Marsman

                          

GRĂDINA ALBĂ

Cîteodată, seara, femeie,
La sînul tău cuibărit,
Ca primul născut, cel mai drag -
Aud cuvintele solilocviului meu
Cum sfîrşesc,
Îmbrăţişate şi suspinînd,
În colocviu,
Sub duioasa tăcere a amurgului tău.

Şi-n grădina albă a chipului drag,
Sub trandafirii părului întunecaţi,
Sub anemomele pale ale ochilor tăi,
Lujerul firav al pustiitului suflet,
Îmboboceşte întro năpraznică înmugurire.


THE WHITE GARDEN

Sometimes, in the evening, woman,
Nestled at your breast,
Like the first born, the dearest -
I hear the words of my soliloquy
Ending,
Embraced and sighing,
In a dialogue,
Under the tender silence of your twilight.

And in the white garden of your dear face,
Under the dark roses of your hair,
Under the pale wind flower of your eyes,
The slender stem of the desert soul,
Terribly bursts into buds.